Arce

 ARC ROTITOR 

 Ca nişte crochiuri ivorii din sevă uscată, pe albul de var al peretelui despărţitor din studioul de pe Mioriţei douăzecişiunu:  memoria voalează imagini….Imagini ale  formelor pe care le caut şi pe care uneori le găsesc, mă privesc de un timp prin ceaţă, parcă întrebîndu-mă, parcă provocîndu-mă la noi abordări, pe care mi le tot propun în speranţa că mă voi reîntoarce şi mă voi opri la ele mai mult şi mai trainic, spre a le atinge tainele profunde. La momentul  autumnal al bilanţului mă bucur că am o întreagă serie de lucrări ciudate, ca nişte linii energetice ale unor corpuri extraterestre, evaporate, cu capul mare din lemn curbat, recuperat de la mobilierul pe nedrept demodat şi abandonat, fragmente de arbori, bucăţi de lemn prelucrat la strung, cilimuri de tot felul, mici implanturi metalice, atâtdedoritele chituri occidentale cu care modelez întregirile formei (toate astea după timpi îndelungaţi de uscare a crengilor în forme modificate şi strunite !) Ideea generatoare a acestor noi lucrări se desfăşoară pe linia memoriei materiei primordiale; e ca şi cum în somn, scaunul vechi, făurit cu artă şi tehnică desăvărşită visează că un picior prinde la genunchi forma unui element de rădăcină care se întoarce şi continuă cu un pantofior de fag rezultat din prelucrările unui ferăstrău electric, etc. Sunt ca nişte copaci ce visează copaci de pe altă planetă, sau mai degrabă scheletele unor arbori visaţi şi memoraţi de materia făptuitoare, ca şi cum aş face jucării uriaşe cioplind, cojind, colând materiale de necolat, într-o formă inedită pe care mi-o dictează încă starea ce mă cuprindea văzând cei mai frumoşi copaci  ce străjuiau drumul de la Oradea la Curtici, în primul meu drum spre vest; copaci în care, între aripile lor calde, uriaşe, neliniştite aţipeau -mai cred şi astăzi-… îngerii în amurg!Între aceste siluete tronează atent şi gînditor o siluetă umană goală, din arcurile de lemn ale scaunelor curbate care au odihnit generaţii de oameni, o siluetă humanoidă care priveşte fără de ochi şi fără de mâini la copacii cu capete sub formă de coroană  şi roade iscoditoare sub formă de ochi, iar la spate ţine ascuns în dosul oaselor – briceagul copilăriei- briceagul peştişor!  Ca nişte crochiuri sunt-îi spuneam , ca nişte crochiuri pe care le faci în văzduh, modelând aceste « fibre de aer », care par că sunt crengile alergate de vânt atunci cînd şfichiuie cerul . Ca nişte crochiuri cinetice pe care le execută crengile-mimoze lemnoase-atunci cînd noi dormim sau când ele cântă şi dirijează concertele nopţii, dar mai ales atunci când se strîng de braţe cu braţele vecinilor tremuratori. Ca nişte crochiuri arată acum pe zidul alburiu aceste forme golite de formă, sau mai degrabă ca nişte schelete  de uriaşi înfrunziţi, pe care încerc să le privesc, la nivel de chintesenţă ce nu poate să se supună în totalitate viitoarelor legi ale tăieri, viitoarelor legi ale rumeguşului, viitorelor legi ale arderii, consumului, utilului… prezentelor legi ale oamenilor!!

                                    Jurnal artistic-  Vacanţa de atelier şi seria Arcelor - sept 2008

Desen

 

Peisaj

 

Nota caracteristică a picturii lui Ioan Burlacu este consistenţa, sesizabilă la prima vedere, imanentă tuturor elementelor ce-i compun imaginea: pământ, vegetaţie, ziduri, apă, cer. De fapt, consistenţa vibranta a pastei de o fluiditate organică impregnând cu tensiuni vitale mai ales pământul, brazda, straturile decorate cu arabescuri vegetale, colinele cu tuşe dense de iarbă în care se simte smaragdul clorofilei. Apoi arborii ce respiră aceişi încărcătură saturată, suculentă; cu coroana densă, opacă, între crengile căreia circulă un aer de substanţialitatea sevei. Şi în pofida materialităţii dense: omniprezenţa unor vibraţii sonore în deplină rezonanţă cu acordurile cromatice de gravitate lirică. Aşa cum se prezintă chiar personajul Ioan Burlacu, cu caracteristicile şi contrastele sale: viguros, indesat dar subtil şi cu gesturi delicate, introvertit de o vulnerabilă individualitate, cu sclipiri pragmatice dar de hipersensibilitate selenară pe gama minoră.  Nimic surprinzator deci în împăcarea contrastelor inspirat conjugate în asamblurile pânzelor sale. Substanţialităţii telurice a pământului dominat de brunuri vibrante în game calde i se opune transperanţa blândă a petelor uşoare: flori, mici zone vegetale, apă, cer.  Această contopire o realizează cu o vocaţie unică prin mici tuşe de nuanţă caldă în perimetru zonei grizate reci, trecerea atât de delicată şi în acelaş timp fermă, prin tonuri cristaline, de o ireală acurateţe pentru gradul de dificultate a pasajelor cald-rece prin griuri violete şi kaki. Precizia tuşelor elegant înscrise în discrete arcuiri trădează desenatorul cu vocaţie în caligrafierea ductului liniar, calitate reîntâlnită în crochiurile sale, în luxurianta decorativitate şi minuţie a icoanelor sale. Deoarece, indiferent de genul pe care-l abordează, percutantă este senzaţia de claritate şi densă muzicalitate consubstanţială materiei sale picturale. Fără să trădeze aria de interes a peisajului îi reuşeşte acestuia o radiografiere în profunzimi şi detalii, până la descifrarea structurilor naturale. Fin observator al realităţii fizice în mirabila sa plasticiatte, notează şi surprinde în schiţe şi fotografii de discreţie cromatică ziduri vechi, patinate până la griuri subtile, uşi a căror vopsea a căpătat în timp o densă preţiozitate. Tot ceea ce transformă substanţa feţelor existenţei bătute de vânturi şi ploi, coji scorojite şi cracluri, mici pete de mucegai sau muşchi în inedite suprafeţe de surprinzătoare picturalitate. Această rafinată capacitate de observaţie şi selecţie a vieţii oferită artistului vulnerabil şi distrat îl propulsează în lumea creaţiei tridimensionale: a celor care au capacitatea de a realiza artă-obiect. ARTĂ-deoarece decuparea unor forme în spaţiu cu faţete şi forme subordonate unui anumit ritm inspirat şi armonic pe care-l poate « nimeri » numai artistul cel ce poate controla secretul fundamental al sculpturii. Şi OBIECT-pentru că vocaţia de pictor îl ajută pe Ioan Burlacu să confere patină şi substanţialitatea suprafeţei menţinând-o la nivelul reuşitei volumetrice. Sculptor, atrizan, demiurg, toate se contopesc oferind în final obiectul insolit ce te fascinează prin ingeniozitate combinativă, rafinament şi…umor.

                                                                                             – Vasile Crăiţă Mândră-