UN ARMURIER FANTAST

Acum câţiva ani am avut curiozitatea de a şti mai mult şi mai multe despre artiştii băcăuani, pentru a-i face mai bine cunoscuţi publicului lor. M-am lansat, aşadar, într-un fel de aventură, pentru că îmi propusesem să fac o carte cu ei, alcătuită din convorbiri ştiind, dinainte, că nu o să-mi fie prea uşor, plasticienii ( căci ei erau ţinta mea) fiind mai drămuiţi la vorbe. Ei meşteşugesc materia, şi nu cuvîntul, aşa cum fac scriitorii, care-mi sunt desigur prin natura lucrurilor, mai apropiaţi. Am avut însă plăcuta surpriză  să descopăr pictori, sculptori, graficieni înzestraţi şi cu darul expresiei verbale cu forţă de evocare şi de sugestie. În „Dialoguri în atelier”, cartea pe care am reuşit să o scriu împreună cu artştii plastici, unul dintre interlocutorii mei este pictorul Ioan Burlacu. Printre alte lucruri, el îmi povestea cum într-o vară, stând mai mult timp în compania sculptorilor George Zărnescu si Mihai Bejenariu ( vecinii lui de atelier ) a simţit pornirea de a o lua şi el spre zona volumului, ca să-şi încerce puterile. A început să adune tot felul de lucruri vechi de lemn, metal, vreascuri, bucăţi  disparate de obiecte utilitare, să le şteargă de colb, pentru ca mai apoi să intervină asupra lor în diferite feluri. Le-a combinat, le-a pus ghinturi metalice, fortificandu-le , a adăugat culoare pe unele, în fine, le-a scos din părăsire şi uitare şi le-a dat altă semnificaţie. Cum spunea Blaga, poetul nu mânuieşte, ci „ mântuieşte cuvintele „ , astfel şi Ioan Burlacu ( care, în adolescenta a început prin a scrie poezie, şi acum migălind la alte poeme şi la inspirate pagini de jurnal de creaţie, fiind însă foarte discret şi zgârcit când e vorba de publicarea lor ) salveaza cele mai umile obiecte printr-un spiritual joc de esenţializare. Le schimbă sensul, le dă o altă viaţă sub semnul poeziei . Aceasta e dominanta actualei sale expoziţii „ Arc rotitor „ de la Galeria Noua, poezia înfiripată din zborul unor vrejuri, a unor fire si forme metalice stilizate , patinate de vreme şi înnobilate prin mutare de semnificaţii. Lucrările au o viaţă a lor, secretă, şi devin metafore încărcate de sensuri roditoare. Imaginaţia artistului zburdă în voie, e debordantă şi ludică. Titlurile lucrărilor şi ciudăţenia lor ghiduşă lasă fantezia privitorului să alerge zglobie într-o deplină libertate de reverie, de meditaţie. Una dintre compoziţii se numeşte chiar „ Amăgitaorea de vise „ , alte titluri care te binedispun şi te îmbie la continuarea jocului de asocieri imagistice şi sugestii poetice din teritoriul fantasticului fiind : „ Prinzătoare de bestii „ , Formatorul de nori „ , „ Săgetătorul rănit „ , etc . Expozţia ” Arc rotitor „ cu o atmosferă de realism magic, este o adevărată încântare, iar Ioan Burlacu…   se dovedeşte un sensibil, sentimental şi fantast „ armurier din vremuri vechi” care făureşte obiecte speciale, smulse legilor utilităţii, ale consumului vulgar, spre a le reda dansului rotitor al frumoaselor amăgiri care exorcizează trecerea timpului, teama, plictisul, urâtul .                                    

Carmen Mihalache      Desteptarea , 14 decembrie 2009 .

Arc rotitor.

Galeria « Nouă » a găzduit « Arc Rotitor », o expoziţie de grafică şi obiect a artistului Ioan Burlacu. Obiecte înseamnă siluete spaţiale, aproape izocefale, aproape antropomorfe, cu o măsură mai înalte decît canonul clasic, tot ele, fantastice unelte din lemn prelucrate industrial sau gata-făcut în natură, lemn « strîns », « tras », « rotit », Tot obiecte sunt « Podurile », ipotetice scrieri de sorginte hieroglifică, colaje cu sintaxă imediată de fragmente materiale. O expoziţie despre fizionomia liniei, mediu fundamental al graficienilor,despre chipul expresiv pe care îl dobîndeşte, geometric vorbind, subţirele loc de intersecţie dintre planuri. Despre felul lor de a curge, de a se autogenera şi despre capacitatea ochiului de a le înţelege, simultanee, în spaţiu. Un demers despre disponibilitatea liniei de a se desprinde de suport, de a se ancora de sol şi a urca în lumină. Şi este o expoziţie despre performanţa artistului de a nu lăsa aceasta abstracţie a raţiunii, linia, ispitită de plăcerea epidermică a întrupării. Dimpotrivă, e un spectacol despre performanţa artistului de a încredinţa linia, din nou ispitei inchipuirii , celei fără corp greu, gravitaţional . Mai este despre înscrierea formelor intr-o dimnesiune nouă, etern rânvită de artiştii plastici, timpul. „Arc rotitor” cuprinde energiile potenţiale deprinse în singurătatea lungă a atelierului prin strângere,  tragere şi rotire. Mai departe, în termenii aproximativi ai unei estetici baroce, despre raţiunea semnului şi fireasca lui întindere.

 Iulian BUCUR – Ateneu ianuarie 2010

 ARC ROTITOR 

 Ca nişte crochiuri ivorii din sevă uscată, pe albul de var al peretelui despărţitor din studioul de pe Mioriţei douăzecişiunu:  memoria voalează imagini….Imagini ale  formelor pe care le caut şi pe care uneori le găsesc, mă privesc de un timp prin ceaţă, parcă întrebîndu-mă, parcă provocîndu-mă la noi abordări, pe care mi le tot propun în speranţa că mă voi reîntoarce şi mă voi opri la ele mai mult şi mai trainic, spre a le atinge tainele profunde. La momentul  autumnal al bilanţului mă bucur că am o întreagă serie de lucrări ciudate, ca nişte linii energetice ale unor corpuri extraterestre, evaporate, cu capul mare din lemn curbat, recuperat de la mobilierul pe nedrept demodat şi abandonat, fragmente de arbori, bucăţi de lemn prelucrat la strung, cilimuri de tot felul, mici implanturi metalice, atâtdedoritele chituri occidentale cu care modelez întregirile formei (toate astea după timpi îndelungaţi de uscare a crengilor în forme modificate şi strunite !) Ideea generatoare a acestor noi lucrări se desfăşoară pe linia memoriei materiei primordiale; e ca şi cum în somn, scaunul vechi, făurit cu artă şi tehnică desăvărşită visează că un picior prinde la genunchi forma unui element de rădăcină care se întoarce şi continuă cu un pantofior de fag rezultat din prelucrările unui ferăstrău electric, etc. Sunt ca nişte copaci ce visează copaci de pe altă planetă, sau mai degrabă scheletele unor arbori visaţi şi memoraţi de materia făptuitoare, ca şi cum aş face jucării uriaşe cioplind, cojind, colând materiale de necolat, într-o formă inedită pe care mi-o dictează încă starea ce mă cuprindea văzând cei mai frumoşi copaci  ce străjuiau drumul de la Oradea la Curtici, în primul meu drum spre vest; copaci în care, între aripile lor calde, uriaşe, neliniştite aţipeau -mai cred şi astăzi-… îngerii în amurg!Între aceste siluete tronează atent şi gînditor o siluetă umană goală, din arcurile de lemn ale scaunelor curbate care au odihnit generaţii de oameni, o siluetă humanoidă care priveşte fără de ochi şi fără de mâini la copacii cu capete sub formă de coroană  şi roade iscoditoare sub formă de ochi, iar la spate ţine ascuns în dosul oaselor – briceagul copilăriei- briceagul peştişor!  Ca nişte crochiuri sunt-îi spuneam , ca nişte crochiuri pe care le faci în văzduh, modelând aceste « fibre de aer », care par că sunt crengile alergate de vânt atunci cînd şfichiuie cerul . Ca nişte crochiuri cinetice pe care le execută crengile-mimoze lemnoase-atunci cînd noi dormim sau când ele cântă şi dirijează concertele nopţii, dar mai ales atunci când se strîng de braţe cu braţele vecinilor tremuratori. Ca nişte crochiuri arată acum pe zidul alburiu aceste forme golite de formă, sau mai degrabă ca nişte schelete  de uriaşi înfrunziţi, pe care încerc să le privesc, la nivel de chintesenţă ce nu poate să se supună în totalitate viitoarelor legi ale tăieri, viitoarelor legi ale rumeguşului, viitorelor legi ale arderii, consumului, utilului… prezentelor legi ale oamenilor!!

                                    Jurnal artistic-  Vacanţa de atelier şi seria Arcelor - sept 2008

Nota caracteristică a picturii lui Ioan Burlacu este consistenţa, sesizabilă la prima vedere, imanentă tuturor elementelor ce-i compun imaginea: pământ, vegetaţie, ziduri, apă, cer. De fapt, consistenţa vibranta a pastei de o fluiditate organică impregnând cu tensiuni vitale mai ales pământul, brazda, straturile decorate cu arabescuri vegetale, colinele cu tuşe dense de iarbă în care se simte smaragdul clorofilei. Apoi arborii ce respiră aceişi încărcătură saturată, suculentă; cu coroana densă, opacă, între crengile căreia circulă un aer de substanţialitatea sevei. Şi în pofida materialităţii dense: omniprezenţa unor vibraţii sonore în deplină rezonanţă cu acordurile cromatice de gravitate lirică. Aşa cum se prezintă chiar personajul Ioan Burlacu, cu caracteristicile şi contrastele sale: viguros, indesat dar subtil şi cu gesturi delicate, introvertit de o vulnerabilă individualitate, cu sclipiri pragmatice dar de hipersensibilitate selenară pe gama minoră.  Nimic surprinzator deci în împăcarea contrastelor inspirat conjugate în asamblurile pânzelor sale. Substanţialităţii telurice a pământului dominat de brunuri vibrante în game calde i se opune transperanţa blândă a petelor uşoare: flori, mici zone vegetale, apă, cer.  Această contopire o realizează cu o vocaţie unică prin mici tuşe de nuanţă caldă în perimetru zonei grizate reci, trecerea atât de delicată şi în acelaş timp fermă, prin tonuri cristaline, de o ireală acurateţe pentru gradul de dificultate a pasajelor cald-rece prin griuri violete şi kaki. Precizia tuşelor elegant înscrise în discrete arcuiri trădează desenatorul cu vocaţie în caligrafierea ductului liniar, calitate reîntâlnită în crochiurile sale, în luxurianta decorativitate şi minuţie a icoanelor sale. Deoarece, indiferent de genul pe care-l abordează, percutantă este senzaţia de claritate şi densă muzicalitate consubstanţială materiei sale picturale. Fără să trădeze aria de interes a peisajului îi reuşeşte acestuia o radiografiere în profunzimi şi detalii, până la descifrarea structurilor naturale. Fin observator al realităţii fizice în mirabila sa plasticiatte, notează şi surprinde în schiţe şi fotografii de discreţie cromatică ziduri vechi, patinate până la griuri subtile, uşi a căror vopsea a căpătat în timp o densă preţiozitate. Tot ceea ce transformă substanţa feţelor existenţei bătute de vânturi şi ploi, coji scorojite şi cracluri, mici pete de mucegai sau muşchi în inedite suprafeţe de surprinzătoare picturalitate. Această rafinată capacitate de observaţie şi selecţie a vieţii oferită artistului vulnerabil şi distrat îl propulsează în lumea creaţiei tridimensionale: a celor care au capacitatea de a realiza artă-obiect. ARTĂ-deoarece decuparea unor forme în spaţiu cu faţete şi forme subordonate unui anumit ritm inspirat şi armonic pe care-l poate « nimeri » numai artistul cel ce poate controla secretul fundamental al sculpturii. Şi OBIECT-pentru că vocaţia de pictor îl ajută pe Ioan Burlacu să confere patină şi substanţialitatea suprafeţei menţinând-o la nivelul reuşitei volumetrice. Sculptor, atrizan, demiurg, toate se contopesc oferind în final obiectul insolit ce te fascinează prin ingeniozitate combinativă, rafinament şi…umor.

                                                                                             – Vasile Crăiţă Mândră-